Dan Popescu, H'art Gallery
Sunt aproape 15 ani de cînd Donald a expus la H’art. Îmi amintesc că era vară, și, evident, eram tineri. Expoziția avea un titlu bizar, ales special de artist: “Portretul lui D. Juns”. Țin minte că la repezeală am citit “Portretul doctorului Jung”, o greșeală pe care am observat-o și la alții. Nu mi-am bătut prea tare capul cu titlul, mi s-a părut la vremea aceea o autoficțiune legitimă pe care orice artist e îndreptățit s-o facă. Erau vreo 7-8 pînze în care subiectul principal era cuplul. Tema era distanța în cuplu, stranietatea acestei întîlniri și originea ei. Sau cel puțin așa credeam. Pictura avea ceva hieratic, oamenii erau prezentați în posturi înghețate, pozau ca-ntr-o fotografie de epocă, fie așezați pe o sofa fie în picioare într-o atitudine parcă pusă în scenă de un fotograf din revista Neckermann. Fundalurile erau un fel de tapet înflorat, vioi, care contrasta cu atmosfera apăsătoare produsă de perechile inexpresive, înghețate toate într-o singură mină gravă, ușor încruntată. Privirea personajelor e tot timpul fixă, melancolic pierdută și fără o bătaie clară, se pierde undeva în spatele privitorului. S-ar putea spune foarte bine că e căutătura ce mai e și numită “privirea ca găina-n lemne”. E, de fapt, acea uitătură care se întoarce spre sine și anulează exteriorul cu ochii deschiși. Te uiți în gol, iar acel gol este unul interior, locul-sursă al tuturor dorințelor noastre. De aici pornește Donald să pună în scenă atîtea și atîtea situații ale inadecvării. Portretele, cum vă spuneam, au ceva la limita monstruosului, o anomalie care brusc te face să abandonezi din start ideea cum că ar fi portretele cuiva. Ele sunt generice, și toate au trăsături comune fie că este vorba de bărbați sau fete. De zîmbit nu zîmbește nimeni în afară de Marilyn Monroe care pare un portret colaj, capul MM pare adăugat ca o mască. Mai toate femeile din cuplu își arată sexul într-un gest surprinzător, care contrastează cu postura cuplului, artificializată, sobră și melancolică. Atunci, în acea vară acum 15 ani nu mi-am pus prea multe probleme, enigma părea bine construită, decriptarea ei mai putea aștepta, arta putea continua, lucrările aveau multe detalii ca cele de mai sus în așa fel încît să producă o stare de neliniște paradoxală, colorată văratic de fundaluri florale.
Donald a continuat să picteze folosind acești parametri și, observ de abia acum cînd lucrările sunt puse laolaltă și oarecum cronologic, că se produc cîteva subtile modificări în parcurs. Mai întîi, în anul următor (2007) apare o serie de picturi care păstrează fundalul ce devine mai filigranat și mai puțin pop, nu mai e vorba despre cupluri ci de o mini serie de portrete de femei, ceva mai calde, aproape vii. Tehnica devine mai sigură, acordurile cromatice din ce în ce mai rafinate. Există un portret în profil (pag 24) ușor descentrat și intitulat înșelător “I am the background” care prin toate aceste artificii de a deturna atenția de la chipul în profil al femeii nu face decît să-l pună și mai în evidență. E o joacă de-a Piero della Francesca care-și ia libertăți compoziționale moderne. Din parametrii primei expoziții de la H’art mai rămîne hieratismul chipurilor și acea încruntare care este totuși minată din cînd în cînd de un surîs de fată (pag 22 și 25).
Tot în 2007 urmează o serie fabuloasă de lucrări, lucrari care reiau subiectul inițial și tema asociată. Aici demersul lui D.S. dă în clocot. Scene de întîniri de amor care nu par a avea de a face cu amorul, dar nici cu sex-ul, un fel de instantanee într-un bordel de tranzit pentru comis-voiajori. Ca pictură, reușita e deplină, există niște acorduri de planuri cromatice în lucrările Between, 2007 - pag. 28, Before, 2008 – pag. 29 sau After - 2008, pag -30) care farmecă și creează iar o disonanță între subiect - inadecvarea în întâlnirea cu sexul opus și fundalul cald, maternal.
Anul 2008, cel mai prolific, produce scene de interior în care se stă, perechile stau pe sofale burgheze, înstrăinarea este implicită și încet-încet ea devine și personaj, întâi un melc ca un foetus pe patul unei fete. Mai apoi Gregor Samsa se transformă în crocodilul Lacoste care va suferi o serie de martirii. E spînzurat, tăiat și agățat în cîrlige. Hanged, drawn and quartered, cum spun englezii, pedeapsă pentru înaltă trădare. Cînd e tăiat în bucăți (pag 46 - Perfectible slicing), crocodilul are interiorul în culorile primare.
Lucrările mai noi optează pentru o stilistică mai realistă în care apar oameni cu mâinile în buzunare, simbol al nepăsării, resemnării și relaxării. Există și mici scenete ale unor întâlniri reușite, acele momente fericite din Que Pasa în care sentimentul străinului se topea și paradisul era acolo, pe strada Praporgescu.
Catalogul se termină cu două lucrări cheie. Mai întîi portretul unei femei care-și extrage un spin din călcîi (trimitere clară la statuia “Spinario”), un memento mori evident și lucrarea intitulată “Bakerman”, cea care închide povestea. Cine e brutarul? Privind cele de mai sus am încercat să prind miza măcar acum, după 15 ani de la prima expoziție.
Iată citirea mea: o primă cheie ar fi că-n fiecare personaj, uman sau non-uman, Donald se pictează pe sine. Priviți fotografia artistului de la sfîrșitul catalogului, veți vedea acea încruntare pe chipul tuturor portretelor din lucrările lui. El este și Lenin și Elvis și Che Guevara, melcul, crocodilul și toate fetele care se dezvelesc în fel și chip. El e femeia cu ghimpe-n călcîi și tot el este brutarul care le-a desfășurat, înfășurat și copt pe toate. Ele sunt portretele lui D. Gray sau ale artistului la tinerețe (D.Juns), autoportrete în care artistul își încearcă echilibrarea, asumarea animei, rezolvarea marii teme ce parcurge tot demersul lui D.S. - ce este cu mine aici și de ce viața pare un accident grotesc? Toate lucrările lui Donald funcționează ca niște măști, ele sunt dedublări artistice prin care se invocă acel sine pierdut pe aici prin lume. Masca asta face, e un instrument de punere în act a sacrului și Donald o folosește.
Înainte de 89 exista o emisiune intitulată “Cu mască, fără mască”. Schema era că o personalitate venea mascată și interpreta ceva (avea o scenetă, interpreta un cîntec etc). Spectatorii din sală puneau pariuri cine ar putea fi. Eram mic și țin minte că era emisiunea mea preferată. Mai țin minte și că, de fiecare dată cînd se dădeau jos măștile aveam un sentiment de dezamăgire chiar și atunci cînd ghiceam cine e persoana din spatele personajului mascat. Era sentimentul că odată ce se oprește mascarada, cînd măștile au fost date jos mai e puțin și intră prezentatorul și anunță finalul emisiunii.